Things will never be the same again..

Ma gandesc la trecut si la cum erau lucrurile odinioara, cum eram eu, cum era el, cum eram toti...Suntem tot noi dar parca altfel...Stiu ca nimic nu va mai fi la fel cum a fost odata...e un cliseu ce spun acum, dar nu cred ca e o prostie ca uneori sa simt nevoia ca totul sa fie cum a fost...mai demult, la inceput. E foarte greu sa traiesti asa cum vrei, nu credeam ca as putea spune asta vreodata, mai demult credeam ca pot sa fac numai ce vreau si sa traiesc numai cum vreau, fara constrangeri, fara resentimente, fara sa imi para rau de nimic. Poate tocmai de aceea imi placea de mine mai mult in trecut. Mi-e atat de dor de unele lucruri, de siguranta zilei de maine, de increderea pe care o aveam in oameni, de increderea pe care o aveam in mine. Ma ridicam de fiecare data cand ma loveam, insa acum e din ce in ce mai greu sa o fac. De ce oamenii se schimba? O intrebare pe cat de puerila pe atat de fireasca...Sa fie oare numai problemele pe care le avem la locul de munca sau acasa, sau faptul ca trece timpul peste noi si inevitabil ne maturizam cu fiecare an care trece? De ce nu putem sa ne adaptam trairile de libertate si siguranta la 23, 24, 25 de ani așa cum o faceam la 18, 19 sau 20? De ce nu putem sa ne maturizam fara sa omoram ce e mai frumos in sufletul omenesc...iubirea pentru noi înșine..pentru spiritul liber si nebunie...pentru ceea ce ne-a făcut odată frumoși în ochii celuilalt?
Imi vine greu sa cred ca cineva va putea sa raspunda la aceste intrebari, sau daca o va putea face, nu cred ca e cineva care nu isi doreste sa nu fi pierdut pe drum inocenta si candoarea, pofta de viata, de a trai frumos. Poate gresesc, si poate altii stiu sa se adapteze noilor cerinte...Atunci nu-mi rămâne de făcut decât să ma documentez in continuare pina voi reusi sa imi scot intrebarile astea din cap.

FILM,,,

Lucrurile incep sa o ia razna si ma simt din ce in ce mai singura...nu mai stiu cine sunt, nu mai stiu nici macar cine am fost. Fata cu picioarele pe pamant care ma credeam, nu mai sunt eu..nu mai pot sa ma regasesc..nici in ceea ce fac...nici in ceea ce simt. asa ca fac ceea ce stiu eu sa fac atunci cand nimic nu merge asa cum ar trebui...plang...si parca astept ca atunci cand pling sa vina cineva sa ma intrebe de ce pling si sa ma aline asa cum o facea mama cand eram mica. Dar alinarea nu vine, nici de la mama, nici de la altcineva...Iar a doua zi uit totul sau daca nu uit probabil pitesc totul intr-un colt al sufletului si incerc sa ma prefac...doar ca trece un timp si nu stiu cum se intampla ca toate vin la suprafata si pling din nou...si a doua zi iar...si a treia zi iar...si tot asa pina cand nu voi mai avea lacrimi...si poate atunci nu voi mai putea sa ascund nimic, sa ma prefac nici atat...si voi zbura...asa cum am mai facut-o...pina atunci pling...