the movie

So... e vorba despre filmul ăsta pe care îl urmăresc de ceva timp încoace. Most people cred ca în viaţa reală nu se întâmplă nimic din ceea ce vezi în filme, drama şi romantismul şi faza aia când el fuge după ea la aeroport si...bang...happy ending. În filmul ăsta e puţin diferit, oamenii chiar suferă şi chiar dacă te aştepţi la un final fericit, sfârşitul nu este aşa de previzibil. E ciudat cum drumul părea atât de drept şi dintr-o dată trebuie să alegi una din bifurcaţiile sale. E ciudat cum te trezeşti într-o dimineaţă şi tot ceea ce era certitudine pare minciună, iubirea rămâne goală iar pasiunea s-a stins. În filmul ăsta realitatea e altfel decît am perceput-o. Şi dintr-o dată nu mai contează că soarele răsare, că miroase a liliac, că am mîncat măcieşe pe Lună sau că am plecat de undeva pentru a ajunge nicăieri. Nu mai contează nimic, pentru că nu îi mai pasă nimănui. Odată era nebunia şi zâmbetul şi sufletul curat. Şi oricât ai încerca să mă convingi, iubirea e cea mai importantă, faptul că simţi că te sufoci dacă nu respiri acelaş aer cu al persoanei iubite....Asta e cel mai important, de aici curg toate şi dorinţa de a fi mai bine şi comunicarea şi pasiunea. Oricum filmul ăsta, scenariul ăsta nu este definitivat. Fiecare dintre noi putem să mai scriem o pagină sau chiar căteva rînduri...important e cum le scriem... Însă mă intreb, dacă certitudinea pare minciună, iubirea a rămas goală iar pasiunea s-a stins, ce rost mai are să scrii un final? Ai fost nebunia mea, motivul pentru care am simţit tot şi am renunţat la tot, ai fost zâmbetul care m-a făcut fericită...nu regret nimic...doar că mi-e teamă de final....sau de faptul că vei rămâne un personaj secundar....