iterum atque iterum

"Nu trece zi să nu mă gândesc la tine...azi s-a nimerit că ploua. Când m-am trezit, jumătatea ta de pat era neatinsă. M-am întors spre ea și am încercat să te cuprind. Am simțit parfumul tău... deși a trecut mai bine de o lună, încă era împregnat în așternuturi. Am adulmecat flămândă aroma și am tras în piept, adânc, de parca aș fi vrut să mă îmbăt cu ultimele tale urme. Mi-am amintit, apoi, privirea ta pe spatele meu, pe pleoapele adormite, pe cutele de la gât. Credeai că nu știu?

Am știut atunci și știu și acum, chiar dacă nu ți-am spus niciodată.

............

La prăvălie nu mai aveau mentă. Am vrut să îmi fac o limonadă de dimineață dar nu îmi place fără puțină mentă zdrobită. Și castravete...Am încuiat ușa la plecare și am văzut un detaliu care m-a bântuit apoi până târziu în noapte.

Nu trece zi să nu mă gândesc la tine...azi s-a nimerit că ploua și picurii reci parcă îmi străpungeau pielea. Mi-a trecut prin minte momentul acela în care m-am îndrăgostit de ploaie, spunându-mi că de fiecare dată când va mai ploua, te voi simți lângă mine.

                                                                                          iterum atque iterum"

Caterina

Zori

Mucuri de țigară așezate-n scrumieră,

Sticle de vin puse în colț,

Cearșafuri rupte, agățate pe geamuri

Ca după o noapte de bolț.

O bancă ce ține a lumii povară,

O umbrelă pictată, uitată pe jos.

O carte-nvechită aruncată în stradă,

Suflete ies pe ușa din dos.

Contur de-ntuneric într-un val de lumină

Parfum fumegând dintr-un coș izolat,

Lacrimi ce șterg praful din piele,

Un soare încălzind un loc de mult uitat.

Goi

  Venim pe lume goi. Pe parcursul vieții ne îmbrăcăm cu tot felul de straie primite de la alții: învățături de la mama, dojeneli de la tata, reguli de la școală sau bariere de la diverse persoane pe care le întâlnim. Așa da, așa nu, și se creează involuntar reflexe de care este foarte greu să scăpăm.
  Încetul cu încetul suntem tot mai îmbrăcați de tot ceea ce spune societatea. Unele sunt chestiuni vădit impuse, altele afișate strategic ca o reclamă bună care ne convinge să cumpărărm produsul.
  Dar dacă odată, cândva, acum ne dezbrăcăm de acele straie dobândite, de învățăturile mamei, sfaturile prietenilor care ne răsună în urechi ca niște remindere, de calitățile și defectele care ne conturează personalitatea, de profesie și relațiile care așa zis "ne definesc", ce rămâne? Dacă dispar toate astea, cine suntem noi?
.......
  Probabil până să ne dăm seama, trebuie să ne întoarcem înapoi, să părăsim această lume, la fel de goi cum am venit.

"norocei"

Tot ce am vrut în viața asta a fost să fiu fericită. Cand am spus "am vrut" nu mă refer neapărat la trecut, pentru că încă, asta vreau. Țin minte că eram mică și prindeam "norocei", adică puful ăla ce plutea prin aer și dacă reușeai să agăți unul îți puteai pune o dorință iar apoi trebuia să îi dai drumul înapoi în vânt ca să ți se îndeplinească. Eu de fiecare îmi puneam aceeași dorință: să fiu fericită!

Mă privea cu ochii lui pătrunzători și buzele îi dezveliră un zâmbet nimicitor. Mă întrebam dacă oare aș putea să îi pătrund în minte să văd ce gândește chiar atunci. Apoi mi-am spus că poate ar fi mai bine să îmi pun problema dacă pot să îi intru în suflet...timpul nu mai avea noțiune și nimeni înafară de noi doi nu mai exista. Iar în tăcere auzeam și înțelegeam tot ce avea să îmi spună. Oricum nu mai era nevoie de cuvinte, pentru că simțeam și eu liniștea. Sau îi simțeam respirația împletindu-se cu a mea, înainte ca buzele noastre să se topească.

Am plecat atunci și m-am uitat înapoi zâmbind pentru că știam că i-am memorat cu degetele, pielea.

Ultima oară când am prins un "norocel" mi-am pus o dorință: să fiu fericită! Apoi m-am întrebat de câte ori în viață ,  "noroceii" îți îndeplinesc aceeași dorință?

G44

Sunt o persoană destul de organizată și de obicei atunci când mă pregătesc să plec într-o vacanță sau călătorie știu exact ce anume trebuie să pun în geamantan. Deși aveam în față lista cu cele necesare pentru această destinație, de data asta mi-a fost foarte greu să îmi fac bagajul, pentru că nu știam ce mă așteaptă. Astfel, cu inima strânsă dar foarte entuziasmată, am pornit în ceea ce s-a dovedit a fi “călătoria” vieții mele, cu toate că nu mi-a luat mai mult de 7 minute să ajung de acasă la unitate.

Am simțit că intru într-o altă lume, total diferită față de cea cu care eram obișnuită. Încă de la primul pas făcut dincolo de poartă, am lăsat în urmă viața mea de până atunci, decisă că trebuie să îmi dovedesc niște lucruri și convinsă fiind că voi reuși, pentru că până atunci mereu am cam realizat tot mi-am propus. Nu știam, că în decursul unei singure săptămâni o să mă lupt cu cele mai mari temeri ale mele, că voi simți dezamagire și frustrare pentru că nu pot mai mult sau că nu voi putea să îmi opresc lacrimile din motive aparent stupide.

Mi-am dat întâlnire cu colegul meu de la TVR, în fața Unității Militare. La “1010”. El era ceva mai relaxat ca mine, din câte mi-am dat seama. Am fost preluați și conduși la locul de cazare. Am fost suprinsă să aflu că voi sta singură în cameră. Apoi am ieșit în fața clădirii în care eram cazați să îmi cunosc viitorii camarazi, colegii jurnaliști, participanți la curs.

Întotdeauna m-au fascinat oamenii în uniformă, sobrii și disciplinați. Așa că ascultam cu atenție fiecare cuvânt al militarilor și mă gândeam cât de mult îi respect și îi admir pentru ceea ce fac. M-a întrebat unul dintre ei, la un moment dat, într-o anumită conjuctură, de ce nu cânt Imnul României. I-am spus adevărul, deși poate nu m-a crezut. La fiecare ceremonie la care particip, aștept cu nerăbdare intonarea Imnului. Mi se face pielea de găină când îi aud cântând pe militari. Dacă aș cânta și eu, nu ar mai fi la fel. Ni s-a spus că “Vulturii” de la Operații Speciale sunt cei mai buni, cei mai pregătiți. Am avut emoții aproape de fiecare dată când i-am vazut la curs, în exercițiu. Orice demonstrație realizată sau orice informație primită de la ei, se repeta în capul meu, noaptea în cameră, înainte să adorm. Și în fiecare noapte, aveam emoții pentru a doua zi. Ce am de făcut, cum o sa fac, oare ce ne mai pregătesc...?

A fost o săptămână grea. Am încercat din răsputeri să ma integrez într-o lume în care nu credeam că am ce cauta. Am avut parte de briefinguri, pregătire fizică, cursuri de prim- ajutor, instrucție genistică și o cursă într-un câmp, în care mi-am lăsat în urmă bocancii și un camarad. Niciodată nu îți lași camarazii în urmă pe câmpul de luptă! Habar nu aveam cum să fac față situației, echipată fiind cu o vestă de 15 kg, cască și o mască de gaze de care abia așteptam să scap. Prima zi în armată, prima zi în care am fost dezamagită de mine, și prima dată când m-am gândit dacă nu cumva ar fi fost mai bine să rămân acasă, unde cu siguranță nu aș fi plâns că nu o să îmi pot duce exercițiul la capăt din cauza ca mi s-a rupt talpa la bocanci. Trebuie să recunosc însă că a fost și prima dată când am simțit că nu sunt singură, după ce doamna colonel s-a descălțat și mi-a dat bocancii ei, să îmi pot termina misiunea sau după ce o altă femeie militar mi-a povestit cum a ajuns să lucreze în armată și m-a liniștit cu vocea ei caldă. Tot în acea zi mi-am dat seama că am și un fel de înger păzitor pe acolo, care a fost alături de mine în cele mai dificile situații, când trebuia să ne numărăm pașii prin pădure, când am tras prima oară în viața mea cu o armă sau când am fost pusă în fața pistei de călire fizică și psihică. Simplul fapt că a stat lângă mine și m-a încurajat a însemnat enorm, mai ales când a trebuit să urc pe platformă pentru instrucția alpină. Cred ca e cea mai mare frică a mea... niciodată nu mi-a plăcut treaba asta cu înălțimea și mereu m-am eschivat când trebuia să fac ceva ce implica urcat, undeva foarte sus. Nici acum nu stiu cum am reușit să fac coborârea la rapel, probabil tot pentru că “Vulturii” au fost acolo , au avut răbdare și m-au împins, la propriu în unele situații, “de la spate”. Acum când sunt acasă, mă gândesc că poate trebuia să îl ascult pe celălalt înger păzitor în uniformă (da..sunt mai mulți), să îmi fac curaj și să sar din nebunia aia de trenajor la care se antrenează parașutiștii, la sol. Nu a fost să fie…

A fost intens.. .a fost intens și în Freedonia (simularea unui teatru de operații), cu toate alarmele aeriene și vesta aia grea și cu lipsa somnului, însă dacă ar fi să aleg un singur cuvânt ca să descriu toată experiența asta , acela ar fi “extraordinar”. Pentru că nimic din ce s-a întâmplat în săptămâna în armată, nu a fost la ordinea zilei. Nici zborul cu avionul și elicopterul militar, nici faptul că am tras cu mitraliera, nici lecțiile de viață pe care cred că mi le-am însușit și nici camarazii pe care i-am cunoscut, unii mai sensibili, așa cam ca mine, alții curajoși, alții glumeți iar alții romantici. Cât despre oamenii în uniformă care au pus totul la cale și care s-au dat peste cap ca noi să rămânem cu ceva după acest curs, cu siguranță nu pot să spun că sunt la ordinea zilei. Așa cum zicea domnul colonel, după o săptămână ca asta, mai câștigi niște prieteni.

Era ultima seară alături de “Vulturi” și de camarazii mei. O seară răcoroasă pe malul unui lac cu nuferi, cu râsete și veselie și cu păreri de rău că în curând ne întoarcem acasă. Abia în seara aceea am realizat că făcusem mult mai mult decât credeam că pot să fac vreodată, că mereu voi avea diferite temeri cu care să mă lupt și că unii pot să recunoască în tine lucruri pe care tu nu le vezi. Abia atunci mi-am dat seama că mă voi duce acasă un om schimbat în multe privințe.

De dimineață a trebuit să ne luăm rămas bun și am văzut că și băieții plâng câteodată. Chiar și cei în uniformă. Nu am mai încercat să mă controlez și am plâns și eu liniștită.

Am mai aruncat o privire în camera care mi-a fost casă și confident timp de o săptămână. Am închis ușa și am lăsat cheia în broască, apoi am rămas pironită locului pentru câteva secunde. Mi-am adus aminte că atunci când am intrat prima oară în unitate, mi s-a spus să țin minte o literă și doua cifre. Nu o să le uit niciodată. Le vad și acum dacă închid ochii, pentru că mă uitam la ele mereu, înainte să intru. Sus, pe ușă sta scris G44.

P.S. Niciodată nu am mai simțit atâtea emoții și trăiri intense câte am reușit să culeg în suflet în acea săptămână. Mi-a mai trebuit una, să mă adun și să pot să scriu câteva cuvinte despre ce a însemnat experiența Cursului pentru corespondenții care transmit din zone de conflict, organizat de Ministerul Apărării Naționale la Batalionul 610 Operații Speciale “Vulturii” . Poate ca mi-ar trebui vreo 7 episoade, ca în cazul unui camarad , să pot să redau absolut tot… sau poate unele lucruri este mai bine să rămână nescrise însă adânc imprimate în mine.

În cazul în care mă întrebați dacă după această experiență vreau să plec în teatrele de operații, dacă mă simt în stare, vă spun că îmi tresaltă inima doar la gândul că ar trebui să îmi pregătesc din nou geamantanul în care nu aș știi exact ce să pun, pentru că așa cum am învățat, nu poți știi exact ce te asteaptă acolo. Cu toate astea nu trece zi să nu mă gândesc, cum ar fi dacă...