Tot ce am vrut în viața asta a fost să fiu fericită. Cand am spus "am vrut" nu mă refer neapărat la trecut, pentru că încă, asta vreau. Țin minte că eram mică și prindeam "norocei", adică puful ăla ce plutea prin aer și dacă reușeai să agăți unul îți puteai pune o dorință iar apoi trebuia să îi dai drumul înapoi în vânt ca să ți se îndeplinească. Eu de fiecare îmi puneam aceeași dorință: să fiu fericită!
Mă privea cu ochii lui pătrunzători și buzele îi dezveliră un zâmbet nimicitor. Mă întrebam dacă oare aș putea să îi pătrund în minte să văd ce gândește chiar atunci. Apoi mi-am spus că poate ar fi mai bine să îmi pun problema dacă pot să îi intru în suflet...timpul nu mai avea noțiune și nimeni înafară de noi doi nu mai exista. Iar în tăcere auzeam și înțelegeam tot ce avea să îmi spună. Oricum nu mai era nevoie de cuvinte, pentru că simțeam și eu liniștea. Sau îi simțeam respirația împletindu-se cu a mea, înainte ca buzele noastre să se topească.
Am plecat atunci și m-am uitat înapoi zâmbind pentru că știam că i-am memorat cu degetele, pielea.
Ultima oară când am prins un "norocel" mi-am pus o dorință: să fiu fericită! Apoi m-am întrebat de câte ori în viață , "noroceii" îți îndeplinesc aceeași dorință?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu