Infuzie de negura si claritate

Se simtea invaluita de un sentiment pe care nu putea sa il descrie nici cum. Simtea durere, dar nu o durere sfasietoare, simtea dezgust dar nu stia daca e tocmai cuvantul potrivit, simtea frustrare dar nu stia vis-a vis de ce si in acelasi timp mai simtea neputinta, de parca ar fi fost o papusa cu sfori. Incerca sa isi aminteasca daca nu cumva a mai trait vreodata sentimentul acela, pentru ca ii parea cunoscut dar trecuse atat de mult timp de atunci incat nu mai avea elementele necesare sa faca o comparatie corecta. Acelasi zambet dar indreptat parca altcuiva, aceeasi privire dar nu atintita asupra ei si aceleasi maini dar care nu mai produceau vibratie.

Deja de ceva timp isi facea filme despre  cum ar trebui sa fie, despre ce e corect sa se intample sau care ar fi reactia cea mai potrivita din partea aceluiasi el. Si uneori avea momente de luciditate cand credea ca va reusi sa resusciteze o relatie, ca vor reusi impreuna. Si asa cum a obisnuit-o viata, pe carare apareau adesea crengi care i se agatau de haine si care parca ii aminteau ca se minte, ca se mint amandoi. Au discutat despre faptul ca timpul a trecut peste ei, de nenumarate ori, au vorbit si despre ce isi doresc sau  nu isi doresc, si dupa fiecare discutie totul parea mult mai clar insa nu toate confesiunile erau adevarate, in sensul ca nu isi spuneau chiar tot. Si chiar si cand primele raze ale diminetii aduceau cu ele adevarul, acesta era limpede doar temporar. Negura punea stapanire din nou pe ceea ce aveau ei si se simteau din nou singuri. In loc sa isi zambeasca, sa se priveasca sau sa se atinga, se lasau agatati de crengile din jur.

Caterina nu e o fata asa cum intalnesti, sau cel putin eu nu am mai intalnit. Are capacitatea de a se metamorfoza in aproape orice isi doreste. Cateodata ai impresia ca detine o putere magica cu care din o boare calda si parfumata de vara se poate transforma intr-un ger naprasnic de iarna. Extremele au fost mereu problema ei. Nu a stiut sa fie constanta si nici nu a vrut sa lase vreo norma sociala sa ii impuna cum sa fie. E foarte ciudata Caterina. Desi magia ei nu a disparut niciodata mi se pare ca o foloseste din ce in ce mai rar. E pierduta si simte ca nici zambetul, nici privirea si nici atingerea mainii nu mai sunt doar ale ei. Iar magia nu a facut decat sa inrautateasca lucrurile. Mereu. Ieri parea ca isi revine, ca speranta a prins radacini din nou in sufletul ei insa azi, Caterina se simte invaluita de un sentiment pe care nu il poate descrie nici cum.

Cea mai neclara ii este discrepanta intre ceea ce i-a spus acelasi el si ce i-au aratat crengile prinse de haine. Acelasi el i-a adus claritatea pentru ca apoi odata prinsa de crengile de pe carare, sa se simta mintita si inselata. Insa negura mai avea o componenta. Cu ce drept se simte  mintita si inselata, atata timp cat si ea minte si inseala la randul ei?!

Un suras

Era o strada pustie, intr-o zi insorita si Caterina pasea cu pasi marunti pe trotuar. Cauta ceva. Casele vechi ii zambeau iar adierea vantului ii spunea ca deja are tot ce isi doreste. Insa Caterina cauta ceva cu sufletul. Nu stia nici ea exact ce anume, in schimb stia ca atunci cand va gasi ce cauta sufletul ii va spune.     Cand a ajuns la capatul strazii o astepta un suras. Cat de tare se insela adierea vantului...

O zi ca oricare alta

O vitrina batrana, cateva carti aruncate pe o masa, un Beetle vintage, cativa domni carunti la masa de table din parc, un pahar de vorba si apoi aproape de casa parfumul intens de tei amestecat cu raze de soare caldute. Eu purtand ia mamei mele, inscrisa cu broderii, povesti si plete blonde. In fiecare zi viata are cate ceva de oferit. Nu sunt visatoare, in ultimul timp chiar deloc, dar sunt momente in care realizez ca nu trece nici o zi fara sa se intample ceva special, trec doar zile in care nu vad, nu aud, nu simt. E placut sa te opresti cateodata si sa respiri. Sunt norocoasa, sunt atat de norocoasa!

Acum cativa ani

Cand oare am devenit atat e preocupati de lucrurile total neimportante si care pina la urma ne fac atata rau, in loc sa ne concentram pe aspectele care sunt acolo dintotdeauna dar carora nu le mai acordam importanta?

Au trecut si sarbatori de Craciun si de Pasti, si cu fiecare an care trece realizez ca nu mai simt ce simteam odinioara. Traditii, obiceiuri de familie, sentimente...parca toate si-au pierdut insemnatatea in favoarea stresului de la job sau a problemelor cu care ne batem capul, desi pina la urma viata e mult mai simpla decat pare.

Acum cativa ani, era vorba de casa care mirosea a curat si prajitura, de momentul mult asteptat al vopsitului oualor si de cativa oameni care ne adunam la biserica in noaptea de Inviere si apoi a doua zi la slujba de dimineata. Era vorba de familie si depanarea amintirilor si cel mai important, era vorba de acel sentiment important ca ceva important se sarbatoreste, ceva frumos, care iti dadea speranta.

Acum...acum nu mai stiu nimic...aproape ca nu mai simt nimic, nu mai am timp de nimic. Si foarte rapid, trec si Pastile cu miros de drob si pasca si apoi vine Craciunul si va trece si el...iar la anul..probabil ca trebuie sa se intample o minune sa mai simt ceva. Totul se schimba si ma enerveaza ca nu ma pot obisnui, ca  de doua- trei ori pe an, cand am nevoie sa simt acel "ceva", imi amintesc doar cum era odata.

sfarsit de an

Anul acesta, poate mai mult ca in oricare alt an, sarbatorile nu mai sunt ce au fost odata. Si orice as face si oricat m-as anima, un singur gand imi bantuie zilele. Craciunul nu mai este al meu. Si desi e cel mai greu lucru trebuie sa renunt la Craciun. Craciunul asa cum il stiam, nu va mai fi niciodata la fel desi in fiecare an speram ca poate se va intampla un miracol si voi simti din nou bucuria aceea...ei bine, degeaba ma mint, Craciunul nu mai este al meu!