Era acolo pe perete, dar cumva nu a crezut sau nu a vrut să creadă că există cu adevarat. În ziua în care și-a dat seama că departe, undeva, o altă ea, cu ochii ei negri, te așteaptă și ca tu te-ai regăsit în brațele ei, a realizat că povestea a luat sfârșit. Vroia să spună cuiva, dar nu avea cui.
Vroia să îi explice cineva, pentru că ție nu a avut curajul să îți ceară asta și oricum nu ai fi știut ce să îi spui, de ce acei ochi negri?! Ochii negri pe care îi pomeneai atunci când îi întâlneai privirea erau de fapt ochii unei alte ea? Sau când îi mângâiai părul, te gândeai la cea de departe? Când o strângeai în brațe, al cărei parfum te făcea să vibrezi?
Târziu în noapte, întrebările erau tot mai multe iar răspunsurile se pierdeau printre amintiri.
Se întreba dacă ești fericit și dacă da, de ce nu zâmbești. Se agăța de orice detaliu, pentru a mai scrie o pagină din poveste dar apoi a realizat că cea cu ochii negrii a fost mereu acolo, doar că nu a crezut sau nu a vrut să creadă că există cu adevărat.
Și intrebările au încetat să mai apară. A înțeles că e mai simplu așa. Cea cu ochii negri, normalitatea, liniștea, calmul, statornicia și obișnuința iar cea cu privirea de azur, nebunia, imprevizibilul, febra, și necunoscutul.
De atunci a încetat să te mai caute în orice loc îi amintea de tine și a zâmbit, pentru că a înțeles că foarte puțini aleg cărările luminate doar de lună.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu