iterum atque iterum

"Nu trece zi să nu mă gândesc la tine...azi s-a nimerit că ploua. Când m-am trezit, jumătatea ta de pat era neatinsă. M-am întors spre ea și am încercat să te cuprind. Am simțit parfumul tău... deși a trecut mai bine de o lună, încă era împregnat în așternuturi. Am adulmecat flămândă aroma și am tras în piept, adânc, de parca aș fi vrut să mă îmbăt cu ultimele tale urme. Mi-am amintit, apoi, privirea ta pe spatele meu, pe pleoapele adormite, pe cutele de la gât. Credeai că nu știu?

Am știut atunci și știu și acum, chiar dacă nu ți-am spus niciodată.

............

La prăvălie nu mai aveau mentă. Am vrut să îmi fac o limonadă de dimineață dar nu îmi place fără puțină mentă zdrobită. Și castravete...Am încuiat ușa la plecare și am văzut un detaliu care m-a bântuit apoi până târziu în noapte.

Nu trece zi să nu mă gândesc la tine...azi s-a nimerit că ploua și picurii reci parcă îmi străpungeau pielea. Mi-a trecut prin minte momentul acela în care m-am îndrăgostit de ploaie, spunându-mi că de fiecare dată când va mai ploua, te voi simți lângă mine.

                                                                                          iterum atque iterum"

Caterina

Zori

Mucuri de țigară așezate-n scrumieră,

Sticle de vin puse în colț,

Cearșafuri rupte, agățate pe geamuri

Ca după o noapte de bolț.

O bancă ce ține a lumii povară,

O umbrelă pictată, uitată pe jos.

O carte-nvechită aruncată în stradă,

Suflete ies pe ușa din dos.

Contur de-ntuneric într-un val de lumină

Parfum fumegând dintr-un coș izolat,

Lacrimi ce șterg praful din piele,

Un soare încălzind un loc de mult uitat.

Goi

  Venim pe lume goi. Pe parcursul vieții ne îmbrăcăm cu tot felul de straie primite de la alții: învățături de la mama, dojeneli de la tata, reguli de la școală sau bariere de la diverse persoane pe care le întâlnim. Așa da, așa nu, și se creează involuntar reflexe de care este foarte greu să scăpăm.
  Încetul cu încetul suntem tot mai îmbrăcați de tot ceea ce spune societatea. Unele sunt chestiuni vădit impuse, altele afișate strategic ca o reclamă bună care ne convinge să cumpărărm produsul.
  Dar dacă odată, cândva, acum ne dezbrăcăm de acele straie dobândite, de învățăturile mamei, sfaturile prietenilor care ne răsună în urechi ca niște remindere, de calitățile și defectele care ne conturează personalitatea, de profesie și relațiile care așa zis "ne definesc", ce rămâne? Dacă dispar toate astea, cine suntem noi?
.......
  Probabil până să ne dăm seama, trebuie să ne întoarcem înapoi, să părăsim această lume, la fel de goi cum am venit.

"norocei"

Tot ce am vrut în viața asta a fost să fiu fericită. Cand am spus "am vrut" nu mă refer neapărat la trecut, pentru că încă, asta vreau. Țin minte că eram mică și prindeam "norocei", adică puful ăla ce plutea prin aer și dacă reușeai să agăți unul îți puteai pune o dorință iar apoi trebuia să îi dai drumul înapoi în vânt ca să ți se îndeplinească. Eu de fiecare îmi puneam aceeași dorință: să fiu fericită!

Mă privea cu ochii lui pătrunzători și buzele îi dezveliră un zâmbet nimicitor. Mă întrebam dacă oare aș putea să îi pătrund în minte să văd ce gândește chiar atunci. Apoi mi-am spus că poate ar fi mai bine să îmi pun problema dacă pot să îi intru în suflet...timpul nu mai avea noțiune și nimeni înafară de noi doi nu mai exista. Iar în tăcere auzeam și înțelegeam tot ce avea să îmi spună. Oricum nu mai era nevoie de cuvinte, pentru că simțeam și eu liniștea. Sau îi simțeam respirația împletindu-se cu a mea, înainte ca buzele noastre să se topească.

Am plecat atunci și m-am uitat înapoi zâmbind pentru că știam că i-am memorat cu degetele, pielea.

Ultima oară când am prins un "norocel" mi-am pus o dorință: să fiu fericită! Apoi m-am întrebat de câte ori în viață ,  "noroceii" îți îndeplinesc aceeași dorință?

G44

Sunt o persoană destul de organizată și de obicei atunci când mă pregătesc să plec într-o vacanță sau călătorie știu exact ce anume trebuie să pun în geamantan. Deși aveam în față lista cu cele necesare pentru această destinație, de data asta mi-a fost foarte greu să îmi fac bagajul, pentru că nu știam ce mă așteaptă. Astfel, cu inima strânsă dar foarte entuziasmată, am pornit în ceea ce s-a dovedit a fi “călătoria” vieții mele, cu toate că nu mi-a luat mai mult de 7 minute să ajung de acasă la unitate.

Am simțit că intru într-o altă lume, total diferită față de cea cu care eram obișnuită. Încă de la primul pas făcut dincolo de poartă, am lăsat în urmă viața mea de până atunci, decisă că trebuie să îmi dovedesc niște lucruri și convinsă fiind că voi reuși, pentru că până atunci mereu am cam realizat tot mi-am propus. Nu știam, că în decursul unei singure săptămâni o să mă lupt cu cele mai mari temeri ale mele, că voi simți dezamagire și frustrare pentru că nu pot mai mult sau că nu voi putea să îmi opresc lacrimile din motive aparent stupide.

Mi-am dat întâlnire cu colegul meu de la TVR, în fața Unității Militare. La “1010”. El era ceva mai relaxat ca mine, din câte mi-am dat seama. Am fost preluați și conduși la locul de cazare. Am fost suprinsă să aflu că voi sta singură în cameră. Apoi am ieșit în fața clădirii în care eram cazați să îmi cunosc viitorii camarazi, colegii jurnaliști, participanți la curs.

Întotdeauna m-au fascinat oamenii în uniformă, sobrii și disciplinați. Așa că ascultam cu atenție fiecare cuvânt al militarilor și mă gândeam cât de mult îi respect și îi admir pentru ceea ce fac. M-a întrebat unul dintre ei, la un moment dat, într-o anumită conjuctură, de ce nu cânt Imnul României. I-am spus adevărul, deși poate nu m-a crezut. La fiecare ceremonie la care particip, aștept cu nerăbdare intonarea Imnului. Mi se face pielea de găină când îi aud cântând pe militari. Dacă aș cânta și eu, nu ar mai fi la fel. Ni s-a spus că “Vulturii” de la Operații Speciale sunt cei mai buni, cei mai pregătiți. Am avut emoții aproape de fiecare dată când i-am vazut la curs, în exercițiu. Orice demonstrație realizată sau orice informație primită de la ei, se repeta în capul meu, noaptea în cameră, înainte să adorm. Și în fiecare noapte, aveam emoții pentru a doua zi. Ce am de făcut, cum o sa fac, oare ce ne mai pregătesc...?

A fost o săptămână grea. Am încercat din răsputeri să ma integrez într-o lume în care nu credeam că am ce cauta. Am avut parte de briefinguri, pregătire fizică, cursuri de prim- ajutor, instrucție genistică și o cursă într-un câmp, în care mi-am lăsat în urmă bocancii și un camarad. Niciodată nu îți lași camarazii în urmă pe câmpul de luptă! Habar nu aveam cum să fac față situației, echipată fiind cu o vestă de 15 kg, cască și o mască de gaze de care abia așteptam să scap. Prima zi în armată, prima zi în care am fost dezamagită de mine, și prima dată când m-am gândit dacă nu cumva ar fi fost mai bine să rămân acasă, unde cu siguranță nu aș fi plâns că nu o să îmi pot duce exercițiul la capăt din cauza ca mi s-a rupt talpa la bocanci. Trebuie să recunosc însă că a fost și prima dată când am simțit că nu sunt singură, după ce doamna colonel s-a descălțat și mi-a dat bocancii ei, să îmi pot termina misiunea sau după ce o altă femeie militar mi-a povestit cum a ajuns să lucreze în armată și m-a liniștit cu vocea ei caldă. Tot în acea zi mi-am dat seama că am și un fel de înger păzitor pe acolo, care a fost alături de mine în cele mai dificile situații, când trebuia să ne numărăm pașii prin pădure, când am tras prima oară în viața mea cu o armă sau când am fost pusă în fața pistei de călire fizică și psihică. Simplul fapt că a stat lângă mine și m-a încurajat a însemnat enorm, mai ales când a trebuit să urc pe platformă pentru instrucția alpină. Cred ca e cea mai mare frică a mea... niciodată nu mi-a plăcut treaba asta cu înălțimea și mereu m-am eschivat când trebuia să fac ceva ce implica urcat, undeva foarte sus. Nici acum nu stiu cum am reușit să fac coborârea la rapel, probabil tot pentru că “Vulturii” au fost acolo , au avut răbdare și m-au împins, la propriu în unele situații, “de la spate”. Acum când sunt acasă, mă gândesc că poate trebuia să îl ascult pe celălalt înger păzitor în uniformă (da..sunt mai mulți), să îmi fac curaj și să sar din nebunia aia de trenajor la care se antrenează parașutiștii, la sol. Nu a fost să fie…

A fost intens.. .a fost intens și în Freedonia (simularea unui teatru de operații), cu toate alarmele aeriene și vesta aia grea și cu lipsa somnului, însă dacă ar fi să aleg un singur cuvânt ca să descriu toată experiența asta , acela ar fi “extraordinar”. Pentru că nimic din ce s-a întâmplat în săptămâna în armată, nu a fost la ordinea zilei. Nici zborul cu avionul și elicopterul militar, nici faptul că am tras cu mitraliera, nici lecțiile de viață pe care cred că mi le-am însușit și nici camarazii pe care i-am cunoscut, unii mai sensibili, așa cam ca mine, alții curajoși, alții glumeți iar alții romantici. Cât despre oamenii în uniformă care au pus totul la cale și care s-au dat peste cap ca noi să rămânem cu ceva după acest curs, cu siguranță nu pot să spun că sunt la ordinea zilei. Așa cum zicea domnul colonel, după o săptămână ca asta, mai câștigi niște prieteni.

Era ultima seară alături de “Vulturi” și de camarazii mei. O seară răcoroasă pe malul unui lac cu nuferi, cu râsete și veselie și cu păreri de rău că în curând ne întoarcem acasă. Abia în seara aceea am realizat că făcusem mult mai mult decât credeam că pot să fac vreodată, că mereu voi avea diferite temeri cu care să mă lupt și că unii pot să recunoască în tine lucruri pe care tu nu le vezi. Abia atunci mi-am dat seama că mă voi duce acasă un om schimbat în multe privințe.

De dimineață a trebuit să ne luăm rămas bun și am văzut că și băieții plâng câteodată. Chiar și cei în uniformă. Nu am mai încercat să mă controlez și am plâns și eu liniștită.

Am mai aruncat o privire în camera care mi-a fost casă și confident timp de o săptămână. Am închis ușa și am lăsat cheia în broască, apoi am rămas pironită locului pentru câteva secunde. Mi-am adus aminte că atunci când am intrat prima oară în unitate, mi s-a spus să țin minte o literă și doua cifre. Nu o să le uit niciodată. Le vad și acum dacă închid ochii, pentru că mă uitam la ele mereu, înainte să intru. Sus, pe ușă sta scris G44.

P.S. Niciodată nu am mai simțit atâtea emoții și trăiri intense câte am reușit să culeg în suflet în acea săptămână. Mi-a mai trebuit una, să mă adun și să pot să scriu câteva cuvinte despre ce a însemnat experiența Cursului pentru corespondenții care transmit din zone de conflict, organizat de Ministerul Apărării Naționale la Batalionul 610 Operații Speciale “Vulturii” . Poate ca mi-ar trebui vreo 7 episoade, ca în cazul unui camarad , să pot să redau absolut tot… sau poate unele lucruri este mai bine să rămână nescrise însă adânc imprimate în mine.

În cazul în care mă întrebați dacă după această experiență vreau să plec în teatrele de operații, dacă mă simt în stare, vă spun că îmi tresaltă inima doar la gândul că ar trebui să îmi pregătesc din nou geamantanul în care nu aș știi exact ce să pun, pentru că așa cum am învățat, nu poți știi exact ce te asteaptă acolo. Cu toate astea nu trece zi să nu mă gândesc, cum ar fi dacă...

Caci gravitatia este de vina

Tu la ce te uitai cand vorbeai cu mine? La luna? La reflexia ei in oglinda lacului cand intunericul inghitea zarea? Sau la stelele din carul care acum mai mult ca niciodata parea atat de incarcat…? Poate la parfumul de lavanda imprastiat peste camp si la adierea vantului cald? Sau la portativul susurului apei pictat cu chei, cu un semiton mai jos in vale?

Si mai spui ca tu nu ma intelegi!

O altă ea, cu ochii negri

Era acolo pe perete, dar cumva nu a crezut sau nu a vrut să creadă că există cu adevarat. În ziua în care și-a dat seama că departe, undeva, o altă ea, cu ochii ei negri, te așteaptă și ca tu te-ai regăsit în brațele ei, a realizat că povestea a luat sfârșit. Vroia să spună cuiva, dar nu avea cui.
Vroia să îi explice cineva, pentru că ție nu a avut curajul să îți ceară asta și oricum nu ai fi știut ce să îi spui, de ce acei ochi negri?! Ochii negri pe care îi pomeneai atunci când îi întâlneai privirea erau de fapt ochii unei alte ea? Sau când îi mângâiai părul, te gândeai la cea de departe? Când o strângeai în brațe, al cărei parfum te făcea să vibrezi?

Târziu în noapte, întrebările erau tot mai multe iar răspunsurile se pierdeau printre amintiri.

Se întreba dacă ești fericit și dacă da, de ce nu zâmbești. Se agăța de orice detaliu, pentru a mai scrie o pagină din poveste dar apoi a realizat că cea cu ochii negrii a fost mereu acolo, doar că nu a crezut sau nu a vrut să creadă că există cu adevărat.

Și intrebările au încetat să mai apară. A înțeles că e mai simplu așa. Cea cu ochii negri, normalitatea, liniștea, calmul, statornicia și obișnuința iar cea cu privirea de azur, nebunia, imprevizibilul, febra, și necunoscutul.

De atunci a încetat să te mai caute în orice loc îi amintea de tine și a zâmbit, pentru că a înțeles că foarte puțini aleg cărările luminate doar de lună.

Miraj

Neliniste, insomnii, dureri musculare si tremor. Amintiri fragmentate despre un zambet si buze moi. Ca prin ceata un parfum ii patrunde in nari insa cand sa-l inspire dispare ca si cum n-ar fi fost. O naluca ii apare in fata si o priveste cu ochi de vis. Ii intinde o mana si o cheama spre ea.  Nu intelege ce ii sopteste, cuvintele se pierd cumva, in miraj. Apoi naluca dispare ca si cum n-ar fi fost.

Buclele ii ascundeau privirea insa el i-a vazut-o si de atunci a facut tot posibilul sa i-o intalneasca din nou. A urmat-o pe carari luminate doar de luna, in colturi intunecate stiute doar de ea si in camera care i-a adapostit. Si privirea ei a fost cea care i-a adus impreuna din nou si din nou. A cautat-o printre miscarile unduitoare ale corpurilor, printre mangaierile pe pielea fina, atunci cand ii asculta rasuflarea calda sau cand ii imbata corpul cu sarutari. 

Mii de emotii, coincidente, dorinta de mai mult si o senzatie de deplin, toate aruncate langa o carte de Agatha si ore nesfarsite de sete...dispar ca si cum n-ar fi fost.

Nu isi mai aminteste clar nimic, a luat prea mult, desi credea ca stie cand sa se opreasca. Acum sta in colturi intunecate si asteapta cu privirea ascunsa de bucle sa dispara nelinistea, insomniile, durerile musculare si tremorul... ca si cum n-ar fi fost.

Nu e asa cum au spus altii ca va fi

 A intrebat-o ce vrea iar ea nu a avut puterea sa ii spuna nimic. De parca toate cuvintele au fost spuse si nu a mai ramas nimic de rostit. L-a privit ca si cum stia ca nu il va mai privi niciodata si a plans sperand ca totul se va sfarsi mai repede.

Cand a plecat de la ea, credea ca va simti un soi de eliberare, ca o piatra i se va lua de pe inima. Ca lucrurile se vor linisti si ca va redeveni cine nu mai este.

Cateva clipe mai tarziu, linistea mult asteptata nu era liniste iar eliberarea parea mai departe ca oricand. Se simtea prinsa intr-o capcana, intr-un vartej care ii facea capul sa bubuie de durere si inima sa i se franga in mii de bucati.

Il cauta in locuri unde stia ca ii poate simti prezenta, dar acele locuri erau mai goale ca oricand.

Daca asa e cel mai bine, de ce naibii doare atat de tare?!

...

Punctele de suspensie pot insemna mai multe lucruri: o intrerupere, o omisiune, ezitare, meditatie sau indoiala. Pot reprezenta durere, regret sau nedumerire. Insa in unele cazuri pot fi ceva mai mult de atat. Cele "trei puncte" pot marca un inceput. Stiu ca suna ciudat. Si stiu ca nu prea are noima ceea ce scriu.

Prima oara erau acolo pe ecran si nu le-am inteles sensul pentru ca nu era nici un context din care sa pot sa inteleg. Apoi cand le-am vazut si cu alta ocazie, am zambit pentru ca insemnau cu totul altceva. E ciudat cum din simple trei puncte poti sa deslusesti atatea lucruri. Nebunie, curiozitate, dor, caldura si o simplitate de-a dreptul complicata.

Si de fiecare data cand le voi mai vedea, nu vor mai insemna doar o intrerupere, o omisiune, ezitare, meditatie sau indoiala, durere, regret sau nedumerire...

Dimineata, dorinta si imbratisarea

La inceput a fost dorinta. Apoi a venit teama. Teama de necunoscut, de sacrificii si lacrimi, dar cel mai mult teama de neclar. Era o zi innorata si doar ploaia ii stia secretul. Se uita la aceeasi strada dar nu o mai recunostea, nici pasii pe care ii facea parca nu mai erau ai ei si de fiecare data cand inchidea ochii sa clipeasca, o durea nespus dimineata in care si-a dat seama cine este.

Deasupra ii plutea neputinta si gandul, iar din neant ii veneau vorbe dulci si otravitoare. Contrastele o oboseau si tot ce isi dorea era ca pentru o clipa lumea sa stea in loc, pentru a putea fi cuprinsa din nou de imbratisare. Era tot ce isi doreste. Nu stia daca era doar a ei sau mai exista vreo persoana prinsa in aceeasi imbratisare, dar nici nu mai conta. Conta doar dimineata, dorinta si imbratisarea.

Avea o mie de intrebari pe care nu indraznea sa le adreseze si mult mai multe raspunsuri pe care ar fi putut sa le ofere. Dar nu mai avea voce si nici intrebarile si nici raspunsurile nu isi mai aveau locul.

"Doamne, rupe-mi sufletul din piept...."

Stiu si eu cum e

Stiu cum e sa simti ca ai venit de nicaieri si ca pleci niciunde. Stiu cum e sa simti ca fiecare zi pare o copie a celeilalte si efectiv sa nu gasesti sensul orelor trecute. Te trezesti dimineata, iti spui ca e o zi cu soare si ca azi va fi bine, cand tu nici nu stii exact cum e de fapt. Rau nu e. Dar nici bine. Atunci cum e? Ce e intre rau si bine?

In drum spre munca te dezgusta aproape orice pentru ca deh... esti o persoana cinica si e mai usor sa vezi lucrurile astfel decat sa iti tot repeti in gand ca viata e frumoasa si ca merita traita! Nu, sarcasmul e pentru tine un stil de viata chiar daca nu iti permiti sa il manifesti decat cu cei care cu siguranta sunt la fel ca tine. In alte circumstante, cine stie ce zice lumea despre persoana ta, asa ca cel mai bine este sa pastrezi secretul ca iti repugna mijloacele de transport in comun sau pensionarii grabiti care te dau jos de pe picioare, prinsi fiind in mirajul gasirii unui loc pe scaun. Iti pui castile in urechi si visezi ca viata ta poate fi altfel, in momentul in care vei reusi sa iti dai seama ce este intre bine si rau. Si mai arunci cate o privire fulgeratoare si o grimasa catre baba care se uita la tine cu dispret, probabil deranjata de look-ul tau nonconformist. Oricum, orice ai purta, baba se uita la fel la tine...

Si cobori din autobus si respiri in sfarsit aer curat, in timp ce te indrepti cu pasi marunti catre locul de munca. Jesus, e doar marti... Mai e ceva pana vineri. Ziua de vineri e cea mai frumoasa zi. Urmeaza weekendul si poti sta linistit acasa cu gandurile tale sarcastice fara sa mai fi nevoit sa le ascunzi de te miri ce coleg sau colega, care by the way, pare ca are toata viata pusa la punct. Stie exact ce e intre bine si rau dar nu vrea sa impartaseasca secretul.

Ajungi la munca si constati ca e cazul sa faci curatenie pe birou. Nimic nu poate fi mai inviorator si benefic pentru suflet decat sa arunci vraful de hartii ce sta pe masa de doua luni. It's a new day! Odata cu actiunea asta poate reusesti sa-ti faci ordine si in viata.

E timpul pentru o pauza, ziua nu se anunta agitata asa ca iti permiti sa iesi la o tigara si o cafea. Iti iei cana si vezi ca s-a intarit zatul de la cafeaua pe care ai baut-o ieri. Great! Nimic nu poate fi mai enervant, poate doar baba din autobus.

In timp ce savurezi tigara iti vine ideea sa te lasi de fumat. Pentru prima oara in ziua aceea. Te gandesti cati bani ai economisi si ce ai putea face cu ei. De exemplu sa cumperi benzina si sa folosesti masina care sta in parcare degeaba, si asta pentru ca e mai ieftin sa circuli cu busul. Gata! Te lasi de fumat. Dupa ce termini pachetul pe jumatate plin. Sau pe jumatate gol. O alta dilema existentiala. In fine! Pana sa iti termini si cafeaua din cana, cana pe care cu siguranta ai primit-o la un eveniment, verifici care e starea natiunii pe facebook. Statusuri cu "buna dimineata", "a bright new day", un accident care a avut loc, cine cu cine s-a casatorit, o melodie inspirationala, reclame si altele. Inchizi fericit pagina, pentru ca realizezi ca nici altii nu stiu ce e de fapt intre bine si rau. Super!

Gata, e cazul sa te apuci de munca. Biroul e curat, mai ai cafea si tigari pentru o pauza, ce poti sa iti doresti mai mult?! 

Sigur, ai satisfactii. Te feliciti in sinea ta pentru munca bine facuta, rar se intampla sa observe si altcineva acest lucru. Asa ca te recompensezi cu inca o tigara si poate dupa munca cu o sticla de vin care trece de 30-40 de lei, pentru ca pana la urma, tu muncesti pentru banii aia. Iti trec prin minte tot felul de ganduri negative dar le alungi, pentru ca ai citit intr-o carte scrisa de un psiholog renumit ca gandurile negre provoaca in timp depresie si nu vrei, totusi, sa ajungi sa dai prea multi bani pe sticle de vin, de fiecare data cand consideri ca meriti. Totul pare in ordine, pe birou, la munca, si acasa. Cu toate astea e o dezordine latenta peste tot. 

Ti-ai terminat treaba si dai sa pleci iar un coleg care merge in aceeasi directie cu tine se ofera sa te duca cu masina. Fericire maxima! Ai scapat de un drum cu  pensionarii care si-au terminat cumparaturile la piata. Te gandesti daca sa intri la supermarket sau nu, dar in final te decizi ca sigur gasesti ceva mancare in frigider. Cum ramane cu sticla aia de vin?!

Ajungi acasa si finalizezi convorbirea pe care o ai la telefon (drumul de la magazin pana acasa te plictiseste si mai dai telefoane sa afli ce mai fac prietenii tai in timpul asta), te debarasezi de haine, incaltari si plase si te faci confortabil. Langa vinul ala alb sec de 40 de lei ar merge perfect niste paste cu fructe de mare. Te uiti in frigider si in camara si constati ca ai doar macaroane. Lasa, nici macaroanele cu branza nu-s de aruncat. Iti asezi masa frumos dupa ce ai gatit si stai pe ganduri daca sa postezi o poza pe facebook sau nu. Mai bine nu! Dadea mult mai bine daca erau fructe de mare. Asa, cine stie cu ce comentarii te mai trezesti. 

Esti prea obosit sa deschizi "Principele" lui Machiavelli, carte pe care ai inceput sa o citesti acum o luna, asa ca un serial easy e perfect. Ceva mai tarziu savurezi ultimul pahar de vin alaturi de o tigara, in racoarea serii pe balcon si te gandesti ca ai venit de nicaieri si pleci niciunde. Verifici starea vremii, maine e o zi cu soare. 

Cu capul pe perna moale iti faci un bilant al zilei si ajungi la concluzia ca rau nu e. Dar nici bine. Atunci cum e?

Infuzie de negura si claritate

Se simtea invaluita de un sentiment pe care nu putea sa il descrie nici cum. Simtea durere, dar nu o durere sfasietoare, simtea dezgust dar nu stia daca e tocmai cuvantul potrivit, simtea frustrare dar nu stia vis-a vis de ce si in acelasi timp mai simtea neputinta, de parca ar fi fost o papusa cu sfori. Incerca sa isi aminteasca daca nu cumva a mai trait vreodata sentimentul acela, pentru ca ii parea cunoscut dar trecuse atat de mult timp de atunci incat nu mai avea elementele necesare sa faca o comparatie corecta. Acelasi zambet dar indreptat parca altcuiva, aceeasi privire dar nu atintita asupra ei si aceleasi maini dar care nu mai produceau vibratie.

Deja de ceva timp isi facea filme despre  cum ar trebui sa fie, despre ce e corect sa se intample sau care ar fi reactia cea mai potrivita din partea aceluiasi el. Si uneori avea momente de luciditate cand credea ca va reusi sa resusciteze o relatie, ca vor reusi impreuna. Si asa cum a obisnuit-o viata, pe carare apareau adesea crengi care i se agatau de haine si care parca ii aminteau ca se minte, ca se mint amandoi. Au discutat despre faptul ca timpul a trecut peste ei, de nenumarate ori, au vorbit si despre ce isi doresc sau  nu isi doresc, si dupa fiecare discutie totul parea mult mai clar insa nu toate confesiunile erau adevarate, in sensul ca nu isi spuneau chiar tot. Si chiar si cand primele raze ale diminetii aduceau cu ele adevarul, acesta era limpede doar temporar. Negura punea stapanire din nou pe ceea ce aveau ei si se simteau din nou singuri. In loc sa isi zambeasca, sa se priveasca sau sa se atinga, se lasau agatati de crengile din jur.

Caterina nu e o fata asa cum intalnesti, sau cel putin eu nu am mai intalnit. Are capacitatea de a se metamorfoza in aproape orice isi doreste. Cateodata ai impresia ca detine o putere magica cu care din o boare calda si parfumata de vara se poate transforma intr-un ger naprasnic de iarna. Extremele au fost mereu problema ei. Nu a stiut sa fie constanta si nici nu a vrut sa lase vreo norma sociala sa ii impuna cum sa fie. E foarte ciudata Caterina. Desi magia ei nu a disparut niciodata mi se pare ca o foloseste din ce in ce mai rar. E pierduta si simte ca nici zambetul, nici privirea si nici atingerea mainii nu mai sunt doar ale ei. Iar magia nu a facut decat sa inrautateasca lucrurile. Mereu. Ieri parea ca isi revine, ca speranta a prins radacini din nou in sufletul ei insa azi, Caterina se simte invaluita de un sentiment pe care nu il poate descrie nici cum.

Cea mai neclara ii este discrepanta intre ceea ce i-a spus acelasi el si ce i-au aratat crengile prinse de haine. Acelasi el i-a adus claritatea pentru ca apoi odata prinsa de crengile de pe carare, sa se simta mintita si inselata. Insa negura mai avea o componenta. Cu ce drept se simte  mintita si inselata, atata timp cat si ea minte si inseala la randul ei?!

Un suras

Era o strada pustie, intr-o zi insorita si Caterina pasea cu pasi marunti pe trotuar. Cauta ceva. Casele vechi ii zambeau iar adierea vantului ii spunea ca deja are tot ce isi doreste. Insa Caterina cauta ceva cu sufletul. Nu stia nici ea exact ce anume, in schimb stia ca atunci cand va gasi ce cauta sufletul ii va spune.     Cand a ajuns la capatul strazii o astepta un suras. Cat de tare se insela adierea vantului...

O zi ca oricare alta

O vitrina batrana, cateva carti aruncate pe o masa, un Beetle vintage, cativa domni carunti la masa de table din parc, un pahar de vorba si apoi aproape de casa parfumul intens de tei amestecat cu raze de soare caldute. Eu purtand ia mamei mele, inscrisa cu broderii, povesti si plete blonde. In fiecare zi viata are cate ceva de oferit. Nu sunt visatoare, in ultimul timp chiar deloc, dar sunt momente in care realizez ca nu trece nici o zi fara sa se intample ceva special, trec doar zile in care nu vad, nu aud, nu simt. E placut sa te opresti cateodata si sa respiri. Sunt norocoasa, sunt atat de norocoasa!

Acum cativa ani

Cand oare am devenit atat e preocupati de lucrurile total neimportante si care pina la urma ne fac atata rau, in loc sa ne concentram pe aspectele care sunt acolo dintotdeauna dar carora nu le mai acordam importanta?

Au trecut si sarbatori de Craciun si de Pasti, si cu fiecare an care trece realizez ca nu mai simt ce simteam odinioara. Traditii, obiceiuri de familie, sentimente...parca toate si-au pierdut insemnatatea in favoarea stresului de la job sau a problemelor cu care ne batem capul, desi pina la urma viata e mult mai simpla decat pare.

Acum cativa ani, era vorba de casa care mirosea a curat si prajitura, de momentul mult asteptat al vopsitului oualor si de cativa oameni care ne adunam la biserica in noaptea de Inviere si apoi a doua zi la slujba de dimineata. Era vorba de familie si depanarea amintirilor si cel mai important, era vorba de acel sentiment important ca ceva important se sarbatoreste, ceva frumos, care iti dadea speranta.

Acum...acum nu mai stiu nimic...aproape ca nu mai simt nimic, nu mai am timp de nimic. Si foarte rapid, trec si Pastile cu miros de drob si pasca si apoi vine Craciunul si va trece si el...iar la anul..probabil ca trebuie sa se intample o minune sa mai simt ceva. Totul se schimba si ma enerveaza ca nu ma pot obisnui, ca  de doua- trei ori pe an, cand am nevoie sa simt acel "ceva", imi amintesc doar cum era odata.

sfarsit de an

Anul acesta, poate mai mult ca in oricare alt an, sarbatorile nu mai sunt ce au fost odata. Si orice as face si oricat m-as anima, un singur gand imi bantuie zilele. Craciunul nu mai este al meu. Si desi e cel mai greu lucru trebuie sa renunt la Craciun. Craciunul asa cum il stiam, nu va mai fi niciodata la fel desi in fiecare an speram ca poate se va intampla un miracol si voi simti din nou bucuria aceea...ei bine, degeaba ma mint, Craciunul nu mai este al meu!

Caterina is back

Caterina, tipa din blocul vecin trece prin momente destul de grele...sau poate ca grele e prea mult spus, hai sa zicem confuze. Ne-am apropiat destul de mult in ultimul timp, incercam sa ne cunoastem si sa facem pace. Poate vom ajunge sa fim prietene!
Oricum, spuneam ca e confuza. Nu stie ce sa creada despre ce simte. E genul de om care analizeaza orice. Nu prea stiu cum sa o ajut. E prea complicat pentru mine. Am gasit o scrisoare pe biroul ei...o scrisoare pe care i-a scris-o in caz ca e nevoie. Mie mi se pare un strigat de disperare...pe care el nu cred ca il va auzi vreodata. Caterina, vreau sa te ajut dar nu stiu cum!

"Simteam nevoia sa iti spun ce simt... ce se intampla in sufletul meu in aceste zile, ce imi trece prin cap in orele astea nesfarsite de singuratate si chin. Apoi mi-am dat seama ca nu stiu cu ce sa incep, de fapt nici macar nu stiu ce sa spun mai exact. Totul e foarte confuz. Ai reusit sa ma faci cea mai fericita persoana de pe pamant dar m-ai transformat in cea mai nesemnificativa. Niciodata viata alaturi de tine nu a fost previzibila. Asta ar trebui sa fie un lucru bun, nu m-am plictisit niciodata, doar ca nu iti sunt recunoscatoare pentru asta. Niciodata nu am fost sigura de ce simti, niciodata nu am stiut ce gandesti, niciodata nu am stiut ce insemn eu pentru tine, chiar daca au fost momente in care ma simteam stapina si lumea parea sa fie a mea, au trecut rapid pentru ca ai reusit de vreo cateva ori sa ma impingi jos de pe scara pe care tu stai in varf. Iar acum, dupa atata timp in care am incercat totul, ar trebui sa te compatimesc sau sa fiu alaturi de tine pentru ca pur si simplu nimic nu mai merge bine in viata ta. Cine a fost linga mine in serile in care te comportai ca un magar si simteam ca un bloc de gheata a mai usor de topit decat inima ta?! Nimeni...cu siguranta nu tu! Ai fost linga mine cumva cand simteam ca ceva nu merge si tu credeai ca exagerez? Nu! Ai incercat vreodata sa ma intelegi, sa ma intelegi cu adevarat, sa intelegi ce simt, sa lasi deoparte pragmatismul si ideea ca eu exagerez si dramatizez totul?!...Nu cred... In schimb acum eu ar trebui sa inteleg ca nimic nu va mai fi la fel dar ca ar fi pacat sa dam cu piciorul la tot...ar trebui sa inteleg ca esti confuz si ca nu ai nici o solutie... Imi pare foarte rau, eu am avut solutia, si cred ca am facut tot ce mi-a stat in putinta pentru ca "noi" sa functionam. Am renuntat la multe, da stiu nu m-ai obligat tu sa fac asta, dar am facut-o pentru noi...si nu imi pare rau, imi pare doar in zadar... Ce as putea sa fac, cum as putea sa particip la lupta asta cand simt ca oricum nu contez...poate ca nu e adevarat, poate chiar insemn ceva pentru tine, dar din pacate nu simt asta decat de foarte putine ori... Stii ce e este foarte ciudat? Ca in ciuda faptului ca esti foarte imprevizibil, esti cel mai previzibil om pe care il cunosc. Daca voi pleca, sunt sigura ca te vei conforma cu ideea si vei incerca sa treci peste..Nu cred ca vei vrea sa ma intorci din drum si asta pentru ca ti-e frica...ti-e frica de faptul ca poate as face din nou ceva curajos pentru noi si ti-e frica de sentimentul de vinovatie. Cel mai bine e sa te speli pe maini si sa ai constiinta impcata... Nu am nevoie de asta deloc...."

Nu prea o inteleg pe Caterina....

eu...in 25 de ani

Nu am mai scris de foarte mult timp...Cred ca nu am avut curajul sa imi citesc apoi randurile si sa nu fiu mai dezamagita decat sunt. Au trecut si 25 de ani...si veti spune ca vor mai trece si altii. Problema este ca au trecut si m-au surprins, m-au dezamagit si m-au facut sa uit cine sunt..mai bine spus cine eram. Este foarte evident ca m-am schimbat mult si ca nu mai sunt pe placul multora dintre cunoscutii mei. Sincer, nici eu nu mai sunt pe placul meu. Probabil de aici atatia pitici si atatea frustrari. Dar in seara asta mi-am dat seama de ceva. Nici nu pot dar mai important, nici nu mai vreau sa fiu cum eram odata. Ca doar de asta trece timpul, pentru a schimba ceva la noi. Cine pricepe ca asta e ok, cine nu...ajunge ca mine. Pina in seara asta cand am realizat ca poate nu voi mai fi fericita cu mine niciodata, dar cu altii?!.. Ghinion.. dar un lucru e cert...Nu voi mai incerca sa imi scuz comportamentul si atitudinea, doar pentru ca in mod normal eram intr-un fel. Voi incerca sa nu mai imi fie teama sa fiu ursuza daca asta simt si nici sa fac lucruri pe care nu vreau sa le fac numai pentru a multumi pe cineva. Cu atat mai mult cu cat acel cineva probabil ca nici nu a incercat sa tina pasul cu schimbarea mea. Cand tii la cineva, o faci pentru ca in timp s-au adunat multe amintiri placute si acea persoana in viata ta a insemnat ceva. In momentul in care persoana respectiva se schimba si nu mai e asa cum vrei si cum o stiai, automat sentimentele tale sau felul in care o privesti se schimba, nu?! Ei bine, uitati-va bine la mine...M-am schimbat si nu voi mai fi niciodata la fel! Si cine spune ca timpul nu l-a schimbat se minte singur foarte bine. Poti sa te minti, dar cu cat accepti mai repede noul tu, cu atat mai bine...e mai greu cu acceptarea...cum spuneam nici mie nu imi place in totalitate de noua eu. Dar incerc sa o inteleg...pentru ca voi trai cu ea pentru tot restul vietii mele...si m-am saturat sa fiu nefericita pentru ca sunt eu. Dupa ce ma accept, ramine o singura problema, o sa ma accepti si tu? Vei mai tine la mine? Ma vei mai iubi si tu cand nu voi mai fi la fel? Noii noi vor mai fi compatibili? Raspunsurile la aceste intrebari sunt cele care ma panicheaza cel mai tare!
Nu mi-e frica de varsta pe care o am, nu mi-e frica de batranete sau alte deastea, mi-e frica de faptul ca nu foarte multi vor putea sa ma intelega asa cum sunt eu acum...si mi-e frica si ca eu nu voi mai putea sa ii inteleg...asa trece timpul peste noi.

Ce este fericirea?

"In ultima vreme imi tot bat capul cu ce inseamna sa fi fericit intr-o relatie, in ziua de azi. E clar ca nici o relatie nu e perfecta, doar ca unii oameni stiu sa isi tina gura cu privire la problemele pe care le au in viata de cuplu, chestie ce te face sa crezi ca sunt fericiti. Asta nu inseamna ca nu le au. In acelasi timp am ajuns la concluzia ca fericiti nu suntem decat la inceputul relatiei. Atunci cand nu vedem defecte, atunci cand nerabdarea de a ne vedea unul pe celalalt ne face sa ne concentram pe momentele frumoase si sa ne bucuram mai mult de ele. Dupa o vreme, acestea devin normale, nu mai sunt speciale, si nu le mai apreciem. Eu zic asa: sa te indragostesti e usor, o stim toti. Dar incercarea cea mai mare in viata de cuplu e sa ramai indragostit. In opinia mea e imposibil. Si dupa ce nu mai esti indragostit, si doar iubesti, atunci trebuie sa gasesti un echilibru intre toate elementele acelea care constituie actul de a iubi: prietenie, respect, iertare, suport, toleranta, umor, compasiune, abilitatea de a te pune in locul celuilalt, entuziasm, etc. Inca ceva: cine a spus ca banii nu aduc fericirea a fost un mare idiot..pentru ca banii iti dau posibilitatea sa faci chestii cu omul de care esti indragostit, sa prelungesti acea stare de indragosteala, iar cand asta dispare, sa continui sa faci chestii cu omul pe care acum il iubesti, ca sa continui sa il iubesti, ceea ce in final te face fericit. Do I make any sense?"

Yes you do....numai ca am ceva de obiectat...nu cred ca banii sunt cei care te fac fericit intr-o relatie...poti sa ai oricat si poti uita de unde ai plecat, poti uita ce vroiai sa faci cu ei. Si poate ajungi sa nu te mai bucuri de ei cu persoana iubita...si poate fi si invers...poti sa fii sarac, sau hai sa zicem modest si sa apreciezi mai mult lucruruile marunte..care atunci cand ai bani...le dai uitarii...asta e parerea mea...nu banii sunt conditia...conditia e omul...numai si numai omul!